Roun,
toamna isi macina ultimul strop de durere...
asteptand.
frunzele respira numai dor de iarna
inghetand pamantul cu aerul lor...
se apropie clipa rasucirii timpului intr-un nou an,
clipa cand clepsidrele il vor inchide intr-o alta tarana
masurata...
Aseara, in drum spre Tarsin, am auzit pentru prima oara ecoul de stele,
ce cantau pulsul vietilor spre vesnicie...
Roun, ma intreb daca iti mai aduci aminte
de noi,
de zilele insorite imbracati de magia verii...
toata caldura acelor clipe se topeste azi in cuvinte
de dor,
de noptile ascunse sub aripa iubirii.
Vantul inca mai poarta ecourile umbrelor din trecut,
si chiar daca prezentul de plumb striveste
asculta glasul Cerului azuriu...
ce leagana timpul peste noi
tesand visele noastre intr-o panza de lumina si intuneric...
Azi trec raza de lumina printr-un ochi de lut
asteptand sa privesc oglinda,
cine sunt.
Din leaganul timpului,
Lemalian
Un comentariu:
Timpul trece, raneste sau vindeca, ne schimba... dar in urma ramane un drum presarat de metafore. Pentru bine si pentru rau si pentru tot ce este intre.
Si-n poezia din ochiul de lut sta vesnicia pe care o curtam, o asteptam, o presimtim. Nu suntem noi plamada de stele? Nu suntem noi luptatorii cu arcurile de arama sau cu intortocheatele cuvinte ale magiei? Nu vor schimba mainile nostre chipul de tarana al lumii? Nu stiu picioarele noastre mai curand sa zboare decat sa paseasca?
Iar luptatorii cunosc prea bine faptul ca viata-cea-vie-cu-adevarat doare din cand in cand... Si nu se plang. Caci stiu ca vor invinge...
Roun, din padurile cetoase ale Saligredanului...
Trimiteți un comentariu