priveam la o bucata de hartie incarcata de ganduri asternute de o mana tremuranda candva, in acel trecut, in acea clipa suspendata de franghia vietii... o urma de cerneala stearsa cu fiecare secunda de timp, cu fiecare fir de praf ... Da, timpul ne masoara destramarea dar praful ... praful ce se asterne in urma timpului pare sa se adune din ce in ce mai mult.... mai intai acopera ochii, apoi mintea, si in final inima. De fapt, drama noastra nu e numai lupta cu timpul ... ci si cu praful ce ne acopera viata. Nu ne mai bucuram la fel de lumina, de natura, de libertate, de iubire. Fiecare secunda pare sa micsoreze mai mult cutia existentei noastre, rutina pe care o purtam zi de zi; adevarul e ca ne prafuim ... si nu facem nimic sa indepartam cortina ce ne desparte de viata...
