de demult

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.


Lacrimile - Lucian Blaga

primavara

"De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice."
2 Corinteni 4:16-18

Eu cred ca sufletul nostru ar trebui sa fie o primavara continua... o sarbatoare zilnica a vietii, a bucuriei, a iubirii.

april

Ploaie de soare și zâmbet desenat cu cer și curcubeu... ciripit de primăvară și o chitară în ecou...
Uneori norii aduc cerul mai aproape - așa negri cum sunt... Se murdăresc de lacrimile noastre, dar nu ei sunt negri - ci noi nu putem sa vedem albastrul din si dincolo de ei.
Doar soarele mai patrunde să topească iarna din noi.

E primăvară!?