Am dat peste melodia asta din intamplare ... si cu toatea astea inca mai poarta ecoul unui timp pierdut.....
Oare de ce e asa de greu sa acceptam ca nu putem schimba trecutul, dar ca totusi el ne poate schimba?... si de modul in care noi ne raportam la el depinde si viitorul nostru
Suntem asa de buni obervatori cand trebuie sa ne aruncam peste sufletul celui de langa noi si avem o sete profunda in a=i descoperi adancurile - de ce e cum e, de ce zambeste, de ce plange - dar in sufletul nostru nu ne uitam, ne e frica de ce am putea descoperi, daca de prea multa cautare ne pierdem? daca nu mai gasim iesirea, sau poate daca gasim in noi prea mult haos, prea mult rau? daca zambetul desenat pe fata a ascuns asa multa tristete ca nu mai ai loc sa stai in el? daca din noi n-a ramas decat banca unui Iona inconjurat de prea multe ganduri, de pasari care nu mai pot zbura?
Daca atitudinea determina altitudinea atunci inteleg de ce ne numim pamanteni, am putea sa ne numim la fel de bine "taratoare" - am uitat sa zambim - am uitat ca fiecare zi aduce o alegere: putem alege sa zambim sau nu, sa lasam desertaciunea sa ne consume sau sa-i dam un sens. Bucuria, in final, e o decizie. Sunt prea multe lucruri de care sa fim multumiti si de care sa ne bucuram incat postura de victima e doar o alta scuza.
Cred ca am deviat de la subiect.... oricum e frumoasa melodia :) ....
