N-as fi crezut ca te voi intalni asa devreme,
si nici ochii nu mi-au fost gata deschisi....
de fapt intunericul m-a-'mpiedica sa te chem din nou.
din nou
ramane doar timpul sa-si mai spuna cuvantul
peste runele si visele ce salasluiesc in noi
si daca se vor intalni candva in albastrul de cristal al cerului
vom sti ca e timpul sa te intorci...
acum dar plec.... spre alte tarmuri sa-mi spal ochii de tina ce inca apasa greu
sa invat cum sa te privesc cu cer.
voi purta in suflet amintiri de petale imbibate de rosu, de cuvinte, de framantari...
si daca ecoul lor se va intoarce
va deschide drumul catre izvorul oceanului de lumina
lumina dintai ce asteapta sa se reverse doar peste cel ce o cauta cu adevarat.
ramai cu bine...
si lasa totul in mana Lui... doar vocea Sa cunoaste drumul...
ascultand Glasul din mijlocul furtunii,
Delay....
luni, 29 decembrie 2008
duminică, 28 decembrie 2008
file de viata ... ca de poveste
e aproape sfarsit de an..... simt cum se zbat secundele una dupa alta incercand sa se conformeze cu un puls lent, aproape intangibil ...
Si in acest vesnic calm se ridica un vartej de sentimente din adancuri nebanuite capatand o forma noua ...... E ca un soare de vara stralucind in mijlocul iernii.... de prea mult frig nu stii sa-l privesti....
ciudat...
to be continued....
Si in acest vesnic calm se ridica un vartej de sentimente din adancuri nebanuite capatand o forma noua ...... E ca un soare de vara stralucind in mijlocul iernii.... de prea mult frig nu stii sa-l privesti....
ciudat...
to be continued....
luni, 17 noiembrie 2008
File de poveste
Roun,
toamna isi macina ultimul strop de durere...
asteptand.
frunzele respira numai dor de iarna
inghetand pamantul cu aerul lor...
se apropie clipa rasucirii timpului intr-un nou an,
clipa cand clepsidrele il vor inchide intr-o alta tarana
masurata...
Aseara, in drum spre Tarsin, am auzit pentru prima oara ecoul de stele,
ce cantau pulsul vietilor spre vesnicie...
Roun, ma intreb daca iti mai aduci aminte
de noi,
de zilele insorite imbracati de magia verii...
toata caldura acelor clipe se topeste azi in cuvinte
de dor,
de noptile ascunse sub aripa iubirii.
Vantul inca mai poarta ecourile umbrelor din trecut,
si chiar daca prezentul de plumb striveste
asculta glasul Cerului azuriu...
ce leagana timpul peste noi
tesand visele noastre intr-o panza de lumina si intuneric...
Azi trec raza de lumina printr-un ochi de lut
asteptand sa privesc oglinda,
cine sunt.
Din leaganul timpului,
Lemalian
toamna isi macina ultimul strop de durere...
asteptand.
frunzele respira numai dor de iarna
inghetand pamantul cu aerul lor...
se apropie clipa rasucirii timpului intr-un nou an,
clipa cand clepsidrele il vor inchide intr-o alta tarana
masurata...
Aseara, in drum spre Tarsin, am auzit pentru prima oara ecoul de stele,
ce cantau pulsul vietilor spre vesnicie...
Roun, ma intreb daca iti mai aduci aminte
de noi,
de zilele insorite imbracati de magia verii...
toata caldura acelor clipe se topeste azi in cuvinte
de dor,
de noptile ascunse sub aripa iubirii.
Vantul inca mai poarta ecourile umbrelor din trecut,
si chiar daca prezentul de plumb striveste
asculta glasul Cerului azuriu...
ce leagana timpul peste noi
tesand visele noastre intr-o panza de lumina si intuneric...
Azi trec raza de lumina printr-un ochi de lut
asteptand sa privesc oglinda,
cine sunt.
Din leaganul timpului,
Lemalian
duminică, 16 noiembrie 2008
One day...
One day we'll remember this day and smile...
o panza de paianjen ce zboara spre cer
asteptand o raza de soare sa o duca spre alt tarm...
invatand ca toate se intampla la timpul lor, Lemalian! Pana si zborul isi are timpul lui... si e atat de frumos cand e la vremea potrivita!
Caldura de afara ... e poate ultima raza de toamna din acest an ...
si frunzele incapatante se desprind acum usor, topite de culoare.
Se topesc in ochii celor ce vad cu lumina...
pasind incet spre tarmul unde numai pasind pe ape
pot sa ajungi...
cu dor de infinit,
de mari, de ochi, si stele
cu dor...
Lem, azi e poate ultima toamna, poate e prima....in drumul tau nu uita ca timpul nu ne apartine, si niciodata nu-l vei tine de mana, dar poate intr-o zi ne va imbratisa in vesnicia lui si vom gusta din muzica al carei ecou ne-a insotit pana acum........
Dar pana atunci, ramai cu bine, priveste spre lumina si nu uita ca ochii privesc stelele pentru ca vor sa fie cer........cand sufletul se-abate in tarana, ridica-ti ochii catre cer!
o panza de paianjen ce zboara spre cer
asteptand o raza de soare sa o duca spre alt tarm...
invatand ca toate se intampla la timpul lor, Lemalian! Pana si zborul isi are timpul lui... si e atat de frumos cand e la vremea potrivita!
Caldura de afara ... e poate ultima raza de toamna din acest an ...
si frunzele incapatante se desprind acum usor, topite de culoare.
Se topesc in ochii celor ce vad cu lumina...
pasind incet spre tarmul unde numai pasind pe ape
pot sa ajungi...
cu dor de infinit,
de mari, de ochi, si stele
cu dor...
Lem, azi e poate ultima toamna, poate e prima....in drumul tau nu uita ca timpul nu ne apartine, si niciodata nu-l vei tine de mana, dar poate intr-o zi ne va imbratisa in vesnicia lui si vom gusta din muzica al carei ecou ne-a insotit pana acum........
Dar pana atunci, ramai cu bine, priveste spre lumina si nu uita ca ochii privesc stelele pentru ca vor sa fie cer........cand sufletul se-abate in tarana, ridica-ti ochii catre cer!
miercuri, 12 noiembrie 2008
toamna tarzie
e tarziu ....e aproape iarna... dar uneori inima nu tine cont de vreme, si parca atunci cand e mai frig afara, infloreste mai frumos...
suntem suflete ciudate,
pierdute in tesatura cerului...
impletiti cu stele
ne regasim in noapte...
da...azi e cald...e toamna tarziu
si inima asculta lumina
cu bate intre noi ca-ntr-o oglinda
Nu stim sa o primim...
risipiti in intuneric
e greu sa deschizi ochii, sa primesti...
purtati pe aripile vremii
ne bucuram de prima zi de primavara de iarna
e toamna tarziu si
numai zambetele se risipesc in aer
colorate....obosite.....
plutesc in soare
si asteapta sa le culegi.
e toamna tarziu...
Dey
suntem suflete ciudate,
pierdute in tesatura cerului...
impletiti cu stele
ne regasim in noapte...
da...azi e cald...e toamna tarziu
si inima asculta lumina
cu bate intre noi ca-ntr-o oglinda
Nu stim sa o primim...
risipiti in intuneric
e greu sa deschizi ochii, sa primesti...
purtati pe aripile vremii
ne bucuram de prima zi de primavara de iarna
e toamna tarziu si
numai zambetele se risipesc in aer
colorate....obosite.....
plutesc in soare
si asteapta sa le culegi.
e toamna tarziu...
Dey
marți, 7 octombrie 2008
about positive thinking
Life is a trip across an ocean with no map to show the way. It only reveals what you have already passed: that is you know what lies behind, yet only fumble through what is ahead. Even so, every sailor comes with their personal approach on travelling. Although, as previously stated, there is no a map to show the way to the destination, the beauty of the trip lies in discovering step by step the mysteries of life. This can be done in different manners, but what counts most is the attitude you do it with. Along the years more and more people have encouraged positive thinking as the “best way to travel by”. However, they never mention how far should this optimism go, to what limit can we only see the full half of the glass?
The way a sea trip involves not only the sailor, but also the boat, the weather, the crew and so on, life is not just about us, but our relationships, family, carrier, society, etc. Firstly, I believe that our relationships, be it with friends or family, are those that influence us most. Therefore, extra optimism developed in this field can cause a lot of damage. When our soul encounters pain, or sorrow, optimism will automatically lead to denial. At first it would be okay, however, the more we deny our feelings, claiming the opposite of what we feel, the more we cover and bury reality somewhere inside. We then, no longer conceive reality as it is, but as fragile as we have created it. Positive thinking should help one go through the struggle, and not avoid it, because pending problems will stack up and reveal themselves with greater intensity than before; and then, optimism will be hard to find.
More than that, one does not only struggle with emotions, but also with critical issues such as business decisions, where pragmatism is crucial. Here, positive thinking is considerable, as long as it holds a certain perspective: that of seeking opportunities, increasing the level of development, and offering a clearer, rational view of the situation. When optimism goes beyond this, it can lead to destruction. Think about a manager’s view of life as: “any choice is the right choice, no matter the consequences, it will end up somewhere, and we will manage.” I doubt he will get any far. Yet, there are people who believe so.
Nevertheless, optimism doesn’t reveal itself only in particular cases; it can be a way of life. After all, our attitude is something that is part of us; we belong to a system, a society, therefore, the way we act is in keeping with our view of life. None of us is alone, we share a world and a history; being too optimistic can often lead to ignorance. What if no one would care about global warming, pollution, natural resources and other things that influence all of us?
On the whole, positive thinking is not the issue; even more, it is a great thing to apply in one’s life. However, as with any other aspects of our lives, if taken to extremes, optimism will eventually lead to destruction. Our journey across the ocean of life can be the most fascinating adventure if we manage to adjust our sails to always reach the destination, regardless of the direction of the wind.
The way a sea trip involves not only the sailor, but also the boat, the weather, the crew and so on, life is not just about us, but our relationships, family, carrier, society, etc. Firstly, I believe that our relationships, be it with friends or family, are those that influence us most. Therefore, extra optimism developed in this field can cause a lot of damage. When our soul encounters pain, or sorrow, optimism will automatically lead to denial. At first it would be okay, however, the more we deny our feelings, claiming the opposite of what we feel, the more we cover and bury reality somewhere inside. We then, no longer conceive reality as it is, but as fragile as we have created it. Positive thinking should help one go through the struggle, and not avoid it, because pending problems will stack up and reveal themselves with greater intensity than before; and then, optimism will be hard to find.
More than that, one does not only struggle with emotions, but also with critical issues such as business decisions, where pragmatism is crucial. Here, positive thinking is considerable, as long as it holds a certain perspective: that of seeking opportunities, increasing the level of development, and offering a clearer, rational view of the situation. When optimism goes beyond this, it can lead to destruction. Think about a manager’s view of life as: “any choice is the right choice, no matter the consequences, it will end up somewhere, and we will manage.” I doubt he will get any far. Yet, there are people who believe so.
Nevertheless, optimism doesn’t reveal itself only in particular cases; it can be a way of life. After all, our attitude is something that is part of us; we belong to a system, a society, therefore, the way we act is in keeping with our view of life. None of us is alone, we share a world and a history; being too optimistic can often lead to ignorance. What if no one would care about global warming, pollution, natural resources and other things that influence all of us?
On the whole, positive thinking is not the issue; even more, it is a great thing to apply in one’s life. However, as with any other aspects of our lives, if taken to extremes, optimism will eventually lead to destruction. Our journey across the ocean of life can be the most fascinating adventure if we manage to adjust our sails to always reach the destination, regardless of the direction of the wind.
luni, 6 octombrie 2008
despre fericire...
„Forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi fericit.”
(Victor Eftimie, vol. Spovedanii)
Sufletul uman a fost creat pentru veșnicie. Prin urmare, dorința fiecăruia de începuturi, de perfecțiune, beatitudine și dragoste necondiționată, tradusă prin fericire, este tocmai nădejdea. Pentru că dincolo de efemeritatea bucuriilor materiale, în realitate, așa cum afirmă și Victor Eftimie, “forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi fericit”.
În primul rând, omul are capacitatea intrisecă de a recunoaște adevărul, deși se naște într-o lume imperfectă, el însuși fiind plin de ruine; are conștiința modului în care ar trebui să fie lumea. El nu a fost expus niciodată unei lumi ideale, dar şi-o poate imagina, şi chiar mai mult, şi-o doreşte intens. Așadar, purtăm în noi chipul Creatorului, deși nu L-am văzut niciodată, simțim Adevărul deși trăim într-o lume a minciunii. Ne naștem cu dorul după Eden, după dragoste, armonie, perfecţiune, sens veşnic, relaţii desăvârşite, după Infinit. Când acest dor după Eden întâlneşte adierea Edenului de altădată, sufletul rosteşte cu toată puterea: pe aici este drumul către casă! Astfel fericirea e aceasta adiere a Edenului, iar nădejdea e tocmai dorul nostru de casă; ele merg împreună.
Mai mult decât atât, fericirea nu e atât scopul împlinit cât drumul indârjit, lupta, raza care se întrevede dincolo de culmea pe care mă strădui s-o urc. Fericirea e un drum... iar ceea ce ne face să-l umblăm e speranța că la sfarșitul său vom atinge orizontul cu degetele noastre de carne și-l vom putea infășura în jurul încheieturii mâinii, ca pe-o brațară. Ceea ce ne indeamnă sa ne umblăm fericirea, e speranța că orizontul e din aceeași plămadă cu noi, sau că noi suntem făcuți din stofă de orizont, că transcedem, că suntem făpturi nemuritoare. Pentru că altfel, în fața drumului frumos, pavat cu bucurii și contraste, am rămâne orbi și muți... am ridica fericirea în palme și n-am ști ce să facem cu ea, nu i-am înțelege rostul în lume.
Astfel, speranța ne-nvață să pășim pietrele netede și luminoase ale fericirii, lăsându-ne sandalele sa se bucure de atingerea lor. Pentru că speranța ne dă sens, iar fără sens nu este fericire.
Bibliografie: 1. un filosof in viata :))
2. o "filosoafa" in viata :*
(Victor Eftimie, vol. Spovedanii)
Sufletul uman a fost creat pentru veșnicie. Prin urmare, dorința fiecăruia de începuturi, de perfecțiune, beatitudine și dragoste necondiționată, tradusă prin fericire, este tocmai nădejdea. Pentru că dincolo de efemeritatea bucuriilor materiale, în realitate, așa cum afirmă și Victor Eftimie, “forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi fericit”.
În primul rând, omul are capacitatea intrisecă de a recunoaște adevărul, deși se naște într-o lume imperfectă, el însuși fiind plin de ruine; are conștiința modului în care ar trebui să fie lumea. El nu a fost expus niciodată unei lumi ideale, dar şi-o poate imagina, şi chiar mai mult, şi-o doreşte intens. Așadar, purtăm în noi chipul Creatorului, deși nu L-am văzut niciodată, simțim Adevărul deși trăim într-o lume a minciunii. Ne naștem cu dorul după Eden, după dragoste, armonie, perfecţiune, sens veşnic, relaţii desăvârşite, după Infinit. Când acest dor după Eden întâlneşte adierea Edenului de altădată, sufletul rosteşte cu toată puterea: pe aici este drumul către casă! Astfel fericirea e aceasta adiere a Edenului, iar nădejdea e tocmai dorul nostru de casă; ele merg împreună.
Mai mult decât atât, fericirea nu e atât scopul împlinit cât drumul indârjit, lupta, raza care se întrevede dincolo de culmea pe care mă strădui s-o urc. Fericirea e un drum... iar ceea ce ne face să-l umblăm e speranța că la sfarșitul său vom atinge orizontul cu degetele noastre de carne și-l vom putea infășura în jurul încheieturii mâinii, ca pe-o brațară. Ceea ce ne indeamnă sa ne umblăm fericirea, e speranța că orizontul e din aceeași plămadă cu noi, sau că noi suntem făcuți din stofă de orizont, că transcedem, că suntem făpturi nemuritoare. Pentru că altfel, în fața drumului frumos, pavat cu bucurii și contraste, am rămâne orbi și muți... am ridica fericirea în palme și n-am ști ce să facem cu ea, nu i-am înțelege rostul în lume.
Astfel, speranța ne-nvață să pășim pietrele netede și luminoase ale fericirii, lăsându-ne sandalele sa se bucure de atingerea lor. Pentru că speranța ne dă sens, iar fără sens nu este fericire.
Bibliografie: 1. un filosof in viata :))
2. o "filosoafa" in viata :*
duminică, 5 octombrie 2008
ahhh lovely rainy autumn day...
Acuarelă
de Ion Minulescu
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână…
de Ion Minulescu
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână…
sâmbătă, 4 octombrie 2008
super eseu :)
“Lost time is never found again.”(Benjamin Franklin)
“Lost yesterday, somewhere between Sunrise and Sunset, two golden hours, each set with 6 diamonds. No reward is offered, for they’re gone forever.” (Thomas Mann)
Sometimes a friend, many times a foe, time has been measuring each heartbeat of our way regardless of our own conception of it. Every second that passes our mind and body leaves a mark that time was there. However, it is through the way we let it pass, that time shapes our beings. For seconds can be counted, but never caught. As Nichita Stanescu said “if only every second wouldn’t always belong to the past,” I believe that lost time is never found again, for none can re-live what has already happened, yet memories keep it alive.
On one hand, there is the time caught in Newtonian formulas… the time put in equations, the time measured by hourglasses, horologes, and circles in the hearts of the trees. This kind of time is a one way road, never coming back, just passing and altering things with its touch. It is irreversible and rapidly flowing like a whirling stream, reminding us of the fleetingness of life. “Real time”, as I would call it, is the pen we use to write our history, while taking a step forward in getting closer to eternity, to an unknown future.
On the other hand, memories stand for a time of emotions, dreams and great expectations, a time of wonders that does not need stiff reference points like past, present or future. The “emotional time,” therefore, is a quiet sea, hosting the essence of our being in memories, desires, hopes and fabulous quests. For instance, our memory is like an old attic where precious stuff lay next to the toys of the childhood and dusty family portraits. There’s no chronology in there. The emotional time is a “Where” not a “When”, a magic place of self finding, rebuilding, rearranging…where past mingles with present and future; for it is through the lens of the past that we look to our future.
How, then, can this be possible? How can somebody go back or travel forward in this static time of emotions that seems to bend as it pleases and defy the rules of the universe? It might be because of the relative way we see ourselves in keeping with reality. We do not conceive reality in absolute terms, but translate it in conventions that allow us to build it as a subjective map. We live, feel, think according to this map, acting and reacting to the symbols we used for the translation. Changing the symbols is changing the parameters of the map, and consequently, changing what we call reality. We are the ones who decide what stays on the map. Therefore lost time lies somewhere on that map. It is true that one can never reach it, as to let it pass through again, but it will always be there as a guide to what it is called future. In a way, the emotional time is our most intimate and cherished work of art, because it mirrors the essence of our lives. The emotional time is what we create, what justifies us as beings, what ennobles us, as the Pascal’s reed, in a universe that annihilates the ephemerides.
On the whole, time, in its complexity, reveals who we are, or better said why we are in a certain way. Seconds that fly our beings leave marks on the maps of our soul. It is true they will never return, nor will they ever be found, but the marks behind will guide us through the time ahead. To sum up, there is, indeed, a time that measures our wasting… but there’s another that dignifies our passing through life.
ps: thank you sis' :)
“Lost yesterday, somewhere between Sunrise and Sunset, two golden hours, each set with 6 diamonds. No reward is offered, for they’re gone forever.” (Thomas Mann)
Sometimes a friend, many times a foe, time has been measuring each heartbeat of our way regardless of our own conception of it. Every second that passes our mind and body leaves a mark that time was there. However, it is through the way we let it pass, that time shapes our beings. For seconds can be counted, but never caught. As Nichita Stanescu said “if only every second wouldn’t always belong to the past,” I believe that lost time is never found again, for none can re-live what has already happened, yet memories keep it alive.
On one hand, there is the time caught in Newtonian formulas… the time put in equations, the time measured by hourglasses, horologes, and circles in the hearts of the trees. This kind of time is a one way road, never coming back, just passing and altering things with its touch. It is irreversible and rapidly flowing like a whirling stream, reminding us of the fleetingness of life. “Real time”, as I would call it, is the pen we use to write our history, while taking a step forward in getting closer to eternity, to an unknown future.
On the other hand, memories stand for a time of emotions, dreams and great expectations, a time of wonders that does not need stiff reference points like past, present or future. The “emotional time,” therefore, is a quiet sea, hosting the essence of our being in memories, desires, hopes and fabulous quests. For instance, our memory is like an old attic where precious stuff lay next to the toys of the childhood and dusty family portraits. There’s no chronology in there. The emotional time is a “Where” not a “When”, a magic place of self finding, rebuilding, rearranging…where past mingles with present and future; for it is through the lens of the past that we look to our future.
How, then, can this be possible? How can somebody go back or travel forward in this static time of emotions that seems to bend as it pleases and defy the rules of the universe? It might be because of the relative way we see ourselves in keeping with reality. We do not conceive reality in absolute terms, but translate it in conventions that allow us to build it as a subjective map. We live, feel, think according to this map, acting and reacting to the symbols we used for the translation. Changing the symbols is changing the parameters of the map, and consequently, changing what we call reality. We are the ones who decide what stays on the map. Therefore lost time lies somewhere on that map. It is true that one can never reach it, as to let it pass through again, but it will always be there as a guide to what it is called future. In a way, the emotional time is our most intimate and cherished work of art, because it mirrors the essence of our lives. The emotional time is what we create, what justifies us as beings, what ennobles us, as the Pascal’s reed, in a universe that annihilates the ephemerides.
On the whole, time, in its complexity, reveals who we are, or better said why we are in a certain way. Seconds that fly our beings leave marks on the maps of our soul. It is true they will never return, nor will they ever be found, but the marks behind will guide us through the time ahead. To sum up, there is, indeed, a time that measures our wasting… but there’s another that dignifies our passing through life.
ps: thank you sis' :)
vineri, 26 septembrie 2008
file de poveste....
Din toamna grea ce se-asterne in fiintele noastre
Nu mai razbate ecoul nici unei culori...
Nu mai rasuna viata!
Oh, Lemalian, amarul acopera scena cerului,
si actul continua, desi nu a inceput nicicand..
e zvon de moarte, de iubire invinsa intr-un razboi crud
sunt trandafiri ce-si varsa petalele
frumusetea
si se imbraca in spini...
Nu crede, sa nu crezi vorbe, nici soapte... nici sunete ce te-mpresoara in vant
Doar ochii .... ochii ce inca graiesc albastru,
Da! Lacul in care nuferii cresc...
Inima... nu, nu mai crede inimi...
musteste rautatea si ninge in noi ...
iar flacara se stinge, nu mai incalzeste..
frigul te dezbraca de foc...te inchide ... te ucide..
nu te opri din alergat si nu-ti intoarce privirea..
e piatra in jur....da..numai piatra
nu mai sunt lacrimi, nu suspine, nu privire
nu adevar, nu tristete, nu bucurie
nu dragoste, nu zbor, nu , nu , nu...
Lemalian, azi lumea se masoara in NU ...
tu alearga .... alearga ... caci Ochii inca mai respira
si Ochii de oceane inca sunt deschisi!
cu frig in suflet,
Dey
Nu mai razbate ecoul nici unei culori...
Nu mai rasuna viata!
Oh, Lemalian, amarul acopera scena cerului,
si actul continua, desi nu a inceput nicicand..
e zvon de moarte, de iubire invinsa intr-un razboi crud
sunt trandafiri ce-si varsa petalele
frumusetea
si se imbraca in spini...
Nu crede, sa nu crezi vorbe, nici soapte... nici sunete ce te-mpresoara in vant
Doar ochii .... ochii ce inca graiesc albastru,
Da! Lacul in care nuferii cresc...
Inima... nu, nu mai crede inimi...
musteste rautatea si ninge in noi ...
iar flacara se stinge, nu mai incalzeste..
frigul te dezbraca de foc...te inchide ... te ucide..
nu te opri din alergat si nu-ti intoarce privirea..
e piatra in jur....da..numai piatra
nu mai sunt lacrimi, nu suspine, nu privire
nu adevar, nu tristete, nu bucurie
nu dragoste, nu zbor, nu , nu , nu...
Lemalian, azi lumea se masoara in NU ...
tu alearga .... alearga ... caci Ochii inca mai respira
si Ochii de oceane inca sunt deschisi!
cu frig in suflet,
Dey
marți, 23 septembrie 2008
file de poveste...
Lem, daca.... daca timpul ar avea glas sa strige secundele ce-mi trec fiinta fara tine, pamantul intreg ar fi un tipat de jale. Daca-ai intelege soapta culorii din toamna grea ai sti dorul inimii mele. Sunt vremuri obosite de drumuri lungi, si-asa ne impovareaza pasii...se-asterne usor melancolia, nostalgia... Durerea de nefiinta din noi rasuceste parca acul si lumea se intoarce in trecut. regretul a ce-ar fi fost ne impresoare inimile si bucuria sperantei e usor furata de un suspin. Lem, suspinele ce le port in suflet sunt doar gandurile ca nu .... ca nu. Atat. Restul sunt doar rune ce nu-si gasesc timpul potrivit sa se-asterne in istorie. Lem, unde esti?
Dey
Dey
ganduri...
tristete pentru ochii
ce varsa durere
e glasul noptii ascuns in inimi,
lumina revarsata in lacrimile de priviri...
trupul firii tale e demult doar o pana in bataia inimii
si-atunci plansu-ti e doar cuvinte.
mi-e frica de un abis prea adanc,
si totusi atat de fraged...
de ceea ce esti in necunoscutul din umbra...
Intunericul de Dionis
nu cunoaste, nu graieste, nu razbate pana la noi
Tu simti cu fiecare clipa,
ce noi nu vedem a fi. Suntem
si atat;
suntem pana in zidul ochilor,
si ramanem loviti, indiferenti si reci...
golul fiintei e prea greu, prea uitat
ca sa mai zboare...
si daca tu ai fi,
daca tu ai lasa sa fii...
Privesc in cerul din tine
in golul din noi...
(eu)raman la a fi ...
...dar oare (tu) ma simti?
.
Dey, "Eu s(unt), tu s(imti)"
ce varsa durere
e glasul noptii ascuns in inimi,
lumina revarsata in lacrimile de priviri...
trupul firii tale e demult doar o pana in bataia inimii
si-atunci plansu-ti e doar cuvinte.
mi-e frica de un abis prea adanc,
si totusi atat de fraged...
de ceea ce esti in necunoscutul din umbra...
Intunericul de Dionis
nu cunoaste, nu graieste, nu razbate pana la noi
Tu simti cu fiecare clipa,
ce noi nu vedem a fi. Suntem
si atat;
suntem pana in zidul ochilor,
si ramanem loviti, indiferenti si reci...
golul fiintei e prea greu, prea uitat
ca sa mai zboare...
si daca tu ai fi,
daca tu ai lasa sa fii...
Privesc in cerul din tine
in golul din noi...
(eu)raman la a fi ...
...dar oare (tu) ma simti?
.
Dey, "Eu s(unt), tu s(imti)"
luni, 22 septembrie 2008
once
I don't know you
But I want you
All the more for that
Words fall through me
And always fool me
And I can't react
And games that never amount
To more than they're meant
Will play themselves out
Take this sinking boat and point it home
We've still got time
Raise your hopeful voice you have a choice
You've made it now
Falling slowly, eyes that know me
And I can't go back
Moods that take me and erase me
And I'm painted black
You have suffered enough
And warred with yourself
It's time that you won
Take this sinking boat and point it home
We've still got time
Raise your hopeful voice you had a choice
You've made it now
Take this sinking boat and point it home
We've still got time
Raise your hopeful voice you had a choice
You've made it now
Falling slowly sing your melody
I'll sing along
luni, 1 septembrie 2008
Memories....
Amintirile sunt poate cea mai labila resursa a sufletului nostru, alaturi de imaginatia indreptata spre viitor. Amintirile sunt cele care ne pot determina sa regretam un trecut ce nu a existat niciodata. Timpul ce s-a scurs prin vietile noastre nu are o forma fixa: variaza conform perceptiilor noastre asupra lui. Ceva ce schimba lumea pentru mine, nu e decat inca o zi pentru altcineva. Diferentele dintre noi , dincolo de afinitati si preferinte, ci abordand o perspectiva adanca a sufletului uman, vorbind de acele dedesupturi pe care abia noi invatam sa le descoperim si mai apoi sa ni le insusim se manifesta si in perceptia trecutului. Nu ne vom aminti acelasi moment la fel, mereu amintirea va fi invadata, influentata de ceea ce simtim in prezent. Timpul a acelasi, faptul ca noi il divizam in trecut, prezent si viitor e un aspect irelevant. Scindarea a ceva ce e un tot prin concept in sine, e singur si pentru toti. Ca noi vorbim de zile, ore sau secunde......... Azi e acel maine de ieri........ Materializarea a ceva ce nu isi gaseste corespondent in rutina noastra e doar o incercare banala de a diminua forta mareata, de a oferi un oarecare confort omului ce trebuie sa-si castige destinul in fiecare clipa luptand cu timpul. Cum poti limita trecutul de prezent si viitor........... si aici il citez pe Nichita Stanesc... "daca fiecare secunda n-ar fi mereu a trecutului". Mereu mi-a placut sa meditez la urmatorul aspect: oare timpul exista acolo si noi trecem prin el ... sau ne plimbam alaturi, ori suntem noi si timpul se scurge asemeni unui rau lasand in urma albii sadite si purtand pietre si aluviuni de vise si sperante?????
Oare noi in raport cu timpul ce suntem? Cine suntem? Ce e de fapt timpul, care ne numara parca secundele inimii si ne macina gandurile cu amintiri din trecut, din viitor............
Oare noi in raport cu timpul ce suntem? Cine suntem? Ce e de fapt timpul, care ne numara parca secundele inimii si ne macina gandurile cu amintiri din trecut, din viitor............
joi, 28 august 2008
file de poveste...
Sunet ce aluneci odata cu lumina,
Gand ce numai suflete de apa iti cunosc menirea..
.Vom culege fire line de matase,
da, impreuna
una
nu doi
mi-e dor de noi ce n-am fost nicioadata...
de vremuri pe care nu le-am trait
de morminte
de aduceri-aminte
de ceruri
lumea si timpul...
tacerea ramane
cand soaptele de viata
se rasfrang in stele
inchise
in ape de cristal..
Dey..
Gand ce numai suflete de apa iti cunosc menirea..
.Vom culege fire line de matase,
da, impreuna
una
nu doi
mi-e dor de noi ce n-am fost nicioadata...
de vremuri pe care nu le-am trait
de morminte
de aduceri-aminte
de ceruri
lumea si timpul...
tacerea ramane
cand soaptele de viata
se rasfrang in stele
inchise
in ape de cristal..
Dey..
joi, 31 iulie 2008
iar noi mergem pe drumul ce ne poarta pasii... incotro?
"si parca drumul ce iti poarta pasii e diferit: mergi printre ganduri, zambete, sperante, lacrimi, printre stele... Te asezi si tu pe un gand; tu, care crezi ca timpul sta de vorba, sa-i spui cat de te dor secundele prea lente si cat te infioara fuga zgomotului prin venele tale....ai vrea sa-i spui sa stea sa poti spune ... Dar el n-asculta; timpul fuge, iar noi mergem pe drumul ce ne poarta pasii... incotro?"
Asa sunau gandurile mele acum cateva luni... ciudat e ca azi am ramas cu aceeasi intrebare: Incotro? (va urma)
Cea mai grea intrebare mi se pare: "Cum/care mai e viata ta?" si spun grea din pricina banalitatii oricarui raspuns auzit pana acum: "Eh ...cum sa fie mai bine, mai rau", "Bine.... ne chinuim si noi.", "E o perioada mai grea acum...", "sunt fericit.... viata e superba!".
Si ne multumim cu atat. Punem punct si mergem mai departe. Nu e economie de timp, cred ca e frica de noi insine, sa aflam care ne e viata. Intr-un fel simt ca e mai mult decat atat....decat o perioada grea, sau fericita...... Viata noastra suntem noi....ori sa ne definim propriul eu, sau universul din jur cu banalul "greu", "bine"... pare de neconceput. cum ar putea incapea tot egoismul intr-un cuvant ca "bine"?? Hai sa fim seriosi, chiar si asa, fiinta umana e mult mai complexa... si atunci, de ce incercam sa ne definim in banalitati? de ce am renuntat sa exploram taramul dinlauntru, sa-i aflam adancimile..... sa cautam in profunzime? Oare Platon sau Aristotel cum ar fi raspuns??
Asa sunau gandurile mele acum cateva luni... ciudat e ca azi am ramas cu aceeasi intrebare: Incotro? (va urma)
Cea mai grea intrebare mi se pare: "Cum/care mai e viata ta?" si spun grea din pricina banalitatii oricarui raspuns auzit pana acum: "Eh ...cum sa fie mai bine, mai rau", "Bine.... ne chinuim si noi.", "E o perioada mai grea acum...", "sunt fericit.... viata e superba!".
Si ne multumim cu atat. Punem punct si mergem mai departe. Nu e economie de timp, cred ca e frica de noi insine, sa aflam care ne e viata. Intr-un fel simt ca e mai mult decat atat....decat o perioada grea, sau fericita...... Viata noastra suntem noi....ori sa ne definim propriul eu, sau universul din jur cu banalul "greu", "bine"... pare de neconceput. cum ar putea incapea tot egoismul intr-un cuvant ca "bine"?? Hai sa fim seriosi, chiar si asa, fiinta umana e mult mai complexa... si atunci, de ce incercam sa ne definim in banalitati? de ce am renuntat sa exploram taramul dinlauntru, sa-i aflam adancimile..... sa cautam in profunzime? Oare Platon sau Aristotel cum ar fi raspuns??
vineri, 25 aprilie 2008
marți, 22 aprilie 2008
E poate prea mult sa incercam sa intelegem timpul.....e poate prea greu sa mai suportam fiecare picatura de ploaie ce vine dintr-un cer mult prea albastru pentru griul din noi. Alergam ... fiecare in felul lui, ne intrecem cu altii sau doar cu noi, cert e ca multi nu stim incotro... da...ne indreptam fiecare pasii incotro? Cautam fericirea, ar zice unii, altii dau din umeri si merg mai departe in gri. Am incercat sa privesc oamenii in ochi pe strada, sa zaresc speranta de culoare din ei......dar m-am lovit de gri. Zilnic ma lovesc de un munte urias de praf. La inceput am zis ca e doar ramasita dusa de vant de pe vechea cultura ce zace pe cladirile din cetate, de fapt era durerea din inimile lor purtata de timp pe-o strada uitata.... suntem niste uitati ... si ce ma uimeste e faptul ca nici nu vrem sa fim amintiti..... ne-am pierdut intr-o lume in care nici timpul nu mai poate fi inteles....... trist
Abonați-vă la:
Postări (Atom)